Plecăciuni pe marginea drumului,

pomii. Case în derulare.

O casă aşteaptă, departe.

Răspântii, cotituri. Încet se mişcă,

pe ecran, liniile G.P.S.-ului.

Panouri, nume de localităţi, oameni,

poduri. Şi deodată câmpul, pădurea,

sălciile, poarta. Colinzi prin camere.

Extatic pătrunde soarele prin ferestre.

Mângâie pereţii, scaunele, patul,

cărţile de atâtea ori atinse.

Grădina. Ştergi praful de pe masă.

Dejun frugal. Culegi struguri şi prune.

Dar nu-i cu putinţă să mai rămâi.

Încui uşa şi poarta. Cotituri, răspântii.

În stânga şi-n dreapta, pomii,

plecăciuni pe marginea drumului.

Liniile G.P.S.-ului se mişcă încet pe ecran.

O casă departe, punct într-o călătorie.

Aici, unde mă aflu, mă urmăreşte

un sentiment straniu. Mă trezesc,

dimineaţa, în pat. Dar nu e patul meu.

Stau la masă. Dar nu e masa mea.

Privesc pe fereastră. Dar nu e fereastra mea.

Dar nici lumina nu e a mea.

Uneori îmi pare că ţin în braţe

o minge uriaşă, albă şi caldă.

Îmi apropii obrazul de ea, să mă-ncălzesc.

Dar deodată apare un contur întunecat,

sub degete simt rece. Ţin, de fapt,

în braţe, un rotund negru, de gheaţă,

învelit într-un strat subţire de alb.

Bolţi înalte, arcade, policandre.

Icoane şi flori, şiruri de oameni

aplecaţi în rugăciune. Glasul preotului,

cădelniţa şi aroma de tămâie, clopotul.

Dar o liturghie se poate oficia

şi într-o nucă, atunci când,

precum jumătăţile miezului,

două suflete se-mbrăţişează.

Un copil. Glasul lui, dimineaţa:

„Bunicule, un sendviş cald şi o cană cu lapte”.

Mă conformez dorinţei sale fără zăbavă.

Repetitivul acestei rugăminţi m-a pus pe gânduri.

Cum se face că eu, septuagenarul cu părul alb,

respect cu atâta râvnă „ordinul” copilului?

De fapt, mi-am dat seama, e un „ordin” venit

„de sus” şi el vrea să spună cam aşa:

„– Fiule, ţi-am dăruit soarele şi luna, cerul şi iarba,

florile şi poezia şi tu te bucuri de ele în fiecare zi.

Adu-mi şi mie, la pat, un sendviş cald şi o cană cu lapte”.

– Da, Doamne, răspund eu, dar nu în cuvinte,

ci punând prăjitorul în priză, făcând un sendviş,

încălzind în ibricul roşu laptele, aducându-le la pat.

În fiecare dimineaţă, cu nerăbdare şi veneraţie,

aştept să aud glasul unui copil:

„Bunicule, un sendviş cald şi o cană cu lapte”.

Săptămâna, ruletă rusească.

Fiecare zi ar putea fi glonţul

ce străpunge inima.

Bastonul alb al orbului, amintirea.

Cu el pipăi pereţii casei,

soba, masa, cărţile.

Aud vocea cuiva care vede,

trecând, ferestrele şi acoperişul.

– Sărută tu, pentru mine, mânerul porţii!

Ghemotoc de neastâmpăr, vântură iarba,

vântură frunza.

Se-aşază pe crengi, pe corzile viţei.

Brusc, zboară pe-acoperişul casei.

Bate în geam cu-aripile şi cu ciocul

când stau la masă şi scriu

şi veioza e-aprinsă.

Sare pe-alee, strigă scurt, înfundat,

de parcă ar aduce un mesaj criptat

din partea unei entităţi necunoscute.

În albu-i pieptar poartă vântoasa

de fulgi şi de zbucium a iernii.

Când pleacă, pe lunga, neagra-i coadă

ia, s-o ducă departe, singurătatea.

Scriu versuri, o furnică se-apropie grăbită

şi se-opreşte deodată, cu antenele adulmecând.

Nu cumva prin mintea ei trec idei,

se înfiripă sentimentul frumuseţii?

Ca şi cum s-ar fi dumirit asupra celor citite, brusc,

furnica se pune-n mişcare, părăsind pagina.